Am revenit

N-am mai scris de mult pe aici, şi nu ştiu de ce. Azi toată ziua m-am tot apucat de teme, şi n-am scris mai nimic. Viaţa mea se derulează atât de simplu, fără nimic ieşit din comun. M-am plictisit. Vreau acţiune. Vreau să am ce să vă povestesc.

Pierd vremea. Asta fac de 3 săptămâni. Nici nu învăţ, nici nu fac altceva. Şi mai e atât de puţin. Şi ziceam în vacanţă că o să învăţ când începe şcoala. Şi uite că a început şcoala, şi s-a făcut frig, şi eu tot n-am chef. Şi nu vreau să ajung înaintea BAC-ului în criză de timp. Dar ce să fac, dacă n-am chef? Se zice că cheful ţi-l faci, dar nu e chiar aşa.

Acum m-a apucat să citesc pe net despre promovarea site-urilor, despre web design, despre SEO. Acum când ar trebui să învăţ, nu să pierd vremea cu de-astea. Am avut destul timp în vacanţă, dar am învăţat un pic de HTML şi atât.

Nu ştiu ce vreau, nu ştiu la ce facultate să merg. Adică ştiu, dar ştiu că ceea ce vreau să fac în viaţă nu o să învăţ la nici o facultate. Şi trebuie să învăţ singură, de pe net, din experimente proprii, etc. Şi parcă nu mai am nici o motivaţie să învăţ materii de şcoală, în special româna. Economia e singura care îmi place. Matematica e tot mai grea, dar mă descurc.

Şi tot o să merg la o facultate, şi am nevoie de medie mare la bac. Poate în viitor mi se vor schimba dorinţele, poate vor fi alte oportunităţi, trebuie să merg la faculatate chiar dacă într-un domeniu diferit.

Eu ştiu ce vreau să fac, dar nu ştiu dacă voi reuşi. Deocamdată nu vreau să zic nimic nimănui, dar să fac ce vreau eu.

E aşa aiurea, ca ştiu ce vreau, dar în acelaşi timp nu ştiu nimic. Nu ştiu dacă m-aş descurca în domeniul ăsta, precum nu ştiu dacă m-aş descurca în domeniul în care e faculatea. Nu ştiu cât o va ajuta una pe cealaltă. Nu ştiu dacă voi fi vrodată bună la ceva, dacă voi face ceva cu atâta drag încât să obţin performanţa. Performanţa e grea de atins, şi necesită multă muncă, dar decât să fii mediocru într-un domeniu care nu ţi se potriveşte, mai bine devii bun în ceea ce poţi deveni.

Îmi place să fac o amestecătură de cuvinte, dar parcă n-aş reciti ce am scris, de teamă să nu mă sperii. Aşa că o să fac asta doar după ce public articolul, şi nu voi modifica nimic, chiar dacă poate am greşeli.

 

Deja mi-e dor…

Frate-meu a plecat la facultate. Azi, când m-am întors de la şcoală, casa era pustie… şi încă sunt singură acasă pentru că ai mei au plecat cu el şi încă nu s-au întors.

De când am venit stau la calculator şi mă plictisesc… defapt mă plictisesc de vreo oră, am făcut toate chestiile posibile ca să mă înveselesc până acum: m-am uitat la filmuleţe pe youtube, am ascultat muzică, am cântat, am stat pe facebook, pe omegle, şi acum am rămas în pană de idei şi zic să scriu o ţâră şi pe blog, ca să nu ziceţi că am murit.

Vreau să merg să-mi fac ceva de mâncare, că a început să mi se facă foame, da’ habar n-am ce.

Mai devreme am vorbit la telefon cu „nesuferitul” şi poate mai târziu o să ne vedem pe skype. Ce ne făceam noi fără netul ăsta? Zău că nu ştiu…

No, hai că v-am pupat, că am treabă. Mai scriu eu când am timp. Vreau să fac cartofi fierţi şi prăjiţi să văd cum îmi iasă, că tot mă plictisesc. Sper să nu-i carbonizez şi să nu dau foc la casă, în rest mă descurc. Pa.

Continuarea poveştii

Povestea asta e comico-dramatică. Am ajuns să râdem noi de noi înşine, doar când ne gândim la gardul ăla. Toţi profesorii fac glume pe seama noastră (mă refer la cei neimplicaţi, cam toţi înafară de diriga, directorii şi încă câţiva).

Râdem, râdem, dar nu-i de râs. Încă nu ştim ce se va mai întâmpla, suntem în război cu diriga şi ni s-a promis scăderea notei la purtare.

De atunci nu mai pot deloc să învăţ, nu mai îmi stă capul acolo. Mă gândesc continuu la ce proşti am fost şi cum am acţionat din instinct şi după spiritul de turmă. Oricum, m-am interesat şi nu o să-mi afecteze asta cariera, o să pot intra la facultatea la care aspir deci nu-i nici o tragedie. Până la urmă nu am omorât pe nimeni, nu a avut nimeni de suferit, nu ne-a făcut poză nimeni şi nu am ajuns în ziar.

Şi poate e o lecţie de viaţă ceea ce ni s-a întâmplat, că dacă am făcut o prostie o să suportăm consecinţele. Nu mai suntem copii să fim iertaţi aşa uşor. Trebuie să gândim înainte să acţionăm.

Mă simt aşa de naşpa…

Nu ştiu ce să fac, pur şi simplu. Regret ce am făcut, mă gândesc în continuu la asta.

Am chiulit şi noi o dată şi fix atunci ne-a prins. Doamne, proaste mai suntem şi noi. Cum să te gândeşti tu să sari gardul ca să ieşi prin spate, apoi să mergi prin oraş, ca apoi să te întâlneşti cu un grup de fete care să-ţi zică că trebuie să te întorci la şcoală pentru că ai intrat în necaz? Totul pare rupt dintr-un film SF, nu mi s-a mai întâmplat asta niciodată şi jur că nu mai chiulesc în viaţa mea. Ne-au văzut de pe geam când am sărit gardul. Apoi le-a urmărit cu maşina directoarea (adjunct) şi le-a prins pe nişte fete după vreo 10-15 minute.

Bine măcar că nu am mers acasă şi am rămas în oraş, că nu mai ajungeam la timp.

Ne-a certat directorul, ne-a zis că o să ne scadă două puncte la purtare. Nu era foarte nervos, era mai mult dezamăgit de noi, nu îi venea să creadă că noi am putut să facem aşa ceva.

În momentul ăla mă simţeam extrem de naşpa pentru că a picat şi profa de vină, şi diriga, şi şefa clasei, deşi de drept vinovaţi suntem noi toţi, nu e cu nimic mai vinovată colega noastră decât noi.

În schimb diriga mâine nu o să fie doar dezamăgită, o să fie furioasă. Sinceră su fiu şi acum trămur, numai când mă gândesc la ce o să ne aştepte mâine.

Am avut un feeling când am sărit gardul şi apoi pe drum să nu ne fi văzut cineva, dar astea au zis că-s paranoică şi să nu-mi mai fac atâtea griji că au mai chiulit şi alţii şi nu au păţit nimic, nu suntem noi nici primii nici ultimii.

Nu cred că o să ne scadă nota la purtare la toată clasa, pur şi simplu nu cred. Dar încredere în noi n-o să mai aibă niciodată nici directorul nici diriga, nici nimeni.

Era imposibil să fim noi copii cuminţi şi să nu facem o prostie măcar acum în a XII-a…

Unde mai e inocenţa?

S-a dus o dată cu timpul. Sper să nu dispară de tot totuşi.

Aşa mi s-a spus, că nu mai sunt aşa de inocentă cum eram, şi acum stau şi mă gândesc la asta. E adevărat că m-am transformat, că mi-am pierdut din inocenţă? Şi constat că aşa e. Eram un copil (a se citi fată) mic, timid, retras, care vorbea frumos şi nu se lua de nimeni, care nu deranja niciodată ora… toată lumea zicea că eram prea inocentă.

În timp, copilul ăla s-a schimbat… nu zic că aş fi o persoană rea, dar în vocabular mi-au intrat anumite expresii nu tocmai drăguţe în limba engleză pe care le folosesc cam prea des în ultimul timp, nu mai sunt atât de cuminte, mă enervez mai repede, nu mai ascult atât de mult şi mă gândesc prima dată la binele meu şi apoi la cei din jur. În glumă, prietenele zic că am deveni o „mean girl”.

Cred totuşi că asta face parte din evoluţia mea ca om, pentru a ne maturiza fiecare trecem printr-o criză adolescentină. Eu de mică am fost cea care ceda mai repede ca să evit cearta, care asculta şi făcea tot ce trebuia doar pentru a-i mulţumi pe adulţi, şi acum m-am cam săturat să fiu tot timpul eu cea bună. Am nevoie de puţină libertate.

Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar astea mi se întâmplă tocmai acum, când frate-meu a devenit mai responsabil şi mai atent. De obicei nu se ia de mine, mă lasă în pace să fac ce vreau, dar într-o zi s-a supărat pe mine pentru că m-a pus mama să fac ceva şi eu nu am vrut să fac.

În fine, sper să înţelegeţi ce vreau eu să zic.

Niciodată nu avem timp

Întotdeauna ne plângem că nu avem timp

şi întotdeauna ne grăbim,

şi niciodată nu ajungem la final.

Viaţa este o continuă luptă contra cronometru

în care cel care ştie cel mai bine

să-şi ordoneze timpul

şi să se bucure de viaţă

CÂŞTIGĂ.

Şi în final toţi murim

şi lupta se termină.

Şi fiecare rămâne cu cât a luptat

şi cu cât s-a bucurat

şi cu cât a adunat

şi cu cât a câştigat.